Un medic veterinar despre eutanasie

Preluare http://www.lapunkt.ro/2013/04/28/eutanasia-salveaza-romania/

„Eutanasia” salvează România
28 aprilie 2013

Aici voi împărtăși cum văd eu eventuala eutanasie a câinilor comunitari. Sunt membru al comunității profesionale care ar fi chemată de societate să execute această operațiune. Sunt medic veterinar. Cu mâinile unora ca mine ar fi omorâți toți acești câini, zeci de mii, dacă asta ar decide concetățenii. Tot așa cum noi am decis, și ne ținem de decizie, să fie omorâte cu mâinile altora, mii, milioane, miliarde de păsări, oi, porci, vaci, cai, pești, iepuri, șoareci, șobolani, balene, foci, broaște, raci, gândaci, viermi de mătase sau omizi, muște sau melci – animale și ele, membre alături de homo sapiens ale regnului animalia. Animalele sunt mobile (cel puțin într-o etapă a existenței lor) și sunt heterotrofe, adică hrana lor este alcătuită din materie biologică de la alte viețuitoare. Toate animalele (cu excepția spongilor și a Placozoa) au corp și țesuturi diferențiate, între care celule sau țesut nervos. Un vierme intestinal are peste 300 de neuroni și circa 5000 de sinapse iar o musculiță de vin are 100000 de celule nervoase și circa 107 sinapse. Într-un grad sau altul, toate animalele sunt „simțitoare”. Câte, cum, când, ce animale omorâm, direct sau indirect, zilele următoare – de cele mai multe ori nu e subiect de deliberare. Dar uneori este.

Aproape o treime din căutările pe internet care se finalizează cu vizitarea site-ului clinicii ORTOVET, unde lucrez, se referă la eutanasie. O pondere impresionantă o are aceeași temă în apelurile telefonice pe care le primim la clinică. Peste 80% dintre aceste comunicări se blochează prin insistența noastră că, de fapt, cazurile respective necesită evaluare medicală și tratament medical, iar nu eutanasie „la cererea clientului”. Despre eutanasie, așadar, în continuare – din perpectivă veterinară, mai precis din perspectiva strict subiectivă a unui veterinar, a mea, care nu reprezint nici breasla nici pe nimeni altcineva decât pe mine însumi.

Cum se eutanasiază câinii?

Câinii se eutanasiază așa cum hotărăsc oamenii. Oamenii decid care e definiția eutanasiei si când să o aplice. Ca urmare, eutanasia câinilor înseamnă lucruri diferite în fiecare țară și se modifică drept practică în timp. Cum, de obicei, se înțelege prin eutanasie o omorâre fără durere, în cele mai multe locuri eutanasia câinilor este considerată o procedură medicală. Ea reclamă competențe medicale de cunoaștere și control ale mecanismelor generării și percepției durerii în organismul animal. În consecință, eutanasia ajunge să fie definită, ca procedură, de corpul profesional medical veterinar. În România, Colegiul Medicilor Veterinari din România a adoptat, prin Hotărârea 19/01.07.2011, „Ghidul pentru eutanasia animalelor”. Conform Legii nr. 160/30 iulie 1998, CMVR are exclusivitate de reglementare în practica veterinară din România: „Art 1.1 Profesiunea de medic veterinar este o profesie liberală şi independentă, cu organizare autonomă reglementată. Este organizată şi funcţionează în baza principiului autonomiei, în cadrul forului profesional reprezentat de Colegiul Medicilor Veterinari.”. Există totuși reglementări suplimentare ale ANSVSA (Agenția Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor) care limitează și ele metodele de eutanasie folosite, dar se referă mai ales la speciile animale la care se practică uciderea în scopul valorificării economice. Ghidul, după o introducere amplă privind fiziologia durerii și a morții și modul de acțiune a agenților de ucidere propuși sau folosiți istoric, precizează pentru eutanasia câinilor:

1.metode acceptabile: barbiturice, anestezice inhalante, dioxid de carbon, monoxid de carbon, clorura de potasiu în asociere cu anestezia generală
2.metode conționat acceptabile: azot, argon, bolțul captiv penetrant, electrocutarea, T-61 in asociere cu anestezia obligatorie
3.metode neacceptabile pentru eutanasie (listă ne-exclusivă): embolia cu aer, lovitura la nivelul capului, arderea, cloralhidratul, cloroformul, cianuri, decompresia, înecul, sângerarea, formalina, produse și solvenți din gospodărie, hipotermia, agenți blocanți neuromusculari (nicotina, sulfatul de magneziu, clorura de potasiu, toți agenții curariformi), înghețarea rapidă, asfixierea, stricnina, asomarea (cu excepția animalelor nou născute).
Reglementările legale privind gestionarea câinilor fără stăpân au inclus în ultimii ani posibilitatea ca dintre câinii capturați și aduși într-un adăpost să fie eutanasiați cei care suferă de boli incurabile. Pentru a limita abuzurile – dar și acuzațiile de abuz, Colegiul Medicilor Veterinari a adoptat, prin Hotărârea 24/03.12.2011 o listă a bolilor incurabile la câine.

Ce se întâmplă cu organismul unui câine când este eutanasiat? Dar cu veterinarul care eutanasiază?

Câinele, când este eutanasiat, moare. Moartea organismului este definită la fel la toate mamiferele – om, câine, șoarece sau delfin – prin încetarea funcțiilor vitale: respirația și contracțiile inimii. Oprirea acestora generează prompt hipoxia, insuficienta oxigenare la nivelul tuturor țesuturilor, aduse în imposibilitatea de a susține energetic procesele biochimice, astfel încât apar stări modificate toxic ale celulelor și, progresiv, în câteva zeci de minute, se instalazează și moartea celulară, la nivelul majorității celor aproximativ 1013 celule care alcătuiesc corpul unui mamifer. Continuă, modificat, viața unora dintre microorganismele saprofite care trăiesc în tubul digestiv și pe piele, care fac parte din corpul mamiferului dar nu provin genetic din aceeași celulă ou originară.

Mamiferele sunt în vârful piramidei din punct de vedere al percepției durerii: dintre toate animalele, mamiferele indică, prin reacții fiziologice diferite de la specie la specie, cel mai amplu răspuns la stimuli dureroși. Perturbarea funcțiilor vitale în condiții de conștiență generează durere acută intensă și induce modificări maxime de comportament integrate în sindromul de panică. Cum se compară percepția și integrarea conștientă a durerii între specii este obiectul unor studii, blocate, în linii mari, în aceeași problemă a subiectivității și necomunicabilității experiențelor psihice, a qualia. Trebuie însă reținut că, pe lângă indicii comportamentale cunoscute, sunt identificați și studiați de ceva timp parametri fiziologici obiectivi (între care care ritmurile cardiac și respirator, nivelurile de glucorticoizi și ale unor neuro-transmițători) care definesc atât starea de percepție a durerii cât și condiția de bunăstare, de stare de bine. Mai recent a devenit posibilă și evidențierea imagistică, prin rezonanță magnetică nucleară funcțională, a întregii activități neuronale din sistemul nervos central, cu redistribuirea nivelurilor de intensitate în diverse regiuni în funcție și de inconfortul sau durerea percepute. Unii speră să „vadă” astfel ce gândește un om. Poate vom afla ceva și despre ce gândește și simte un câine.

Eutanasia efectuată conform exigențelor medicale induce întâi blocarea capacității organismului de a percepe durerea și apoi oprește funcțiile vitale, sau realizează simultan cele două obiective, într-un timp cât mai scurt. Mijloacele de eutanasie agreate de medicii veterinari variază deoarece țin cont de particularitățile de reacție ale fiecărei specii la diverși factori chimici sau mecanici, dar și de particularitățile legate de posibilitatea practică de administrare a procedurii (contenție, abord anatomic pentru inocularea de substante etc.).

Toate complicațiile etice ies la lumină în eutanasia câinelui considerat membru al familiei (sau a unui animal de companie din orice specie, cu statut similar). El este pacientul medicului veterinar, iar eutanasia este o procedură care este decisă în interesul său, al pacientului. În acest sens este esențială evaluarea prin toate mijloacele posibile nu numai a stării de sănătate și a posibilităților curative sau paleative, dar și a disponibilității și interesului animalului pacient de a continua să trăiască. În opinia unor medici veterinari (printre care mă număr), pentru ca omorârea nedureroasă să se numească eutanasie trebuie să fie îndeplinite minim două condiții, similare cu cele care condiționează eutanasia oamenilor, acolo unde aceasta este legală:

1.pacientul să dea semne de suferință fizică intensă și
2.să existe o certitudine medicală rezonabilă că suferă de o afecțiune neremediabilă medical.
Stări post-traumatice, faze terminale ale unor boli degenerative și ale câtorva boli virale, cancerul în faze avansate sunt câteva din situațiile de acest fel întâlnite des în clinica veterinară, dar problematică este verificarea și respectarea riguroasă a celor două condiții. Eu consider că ar trebui găsit un alt termen pentru omorârea nedureroasă a unui animal decisă pentru considerente exterioare intereselor și aspirațiilor sale individuale, specifice, fără îndeplinirea celor două condiții de mai sus. Eventual s-o numim chiar așa: ucidere nedureroasă, pentru a o distinge de eutanasie, care se face în interesul pacientului.

Eutanasia, așa cum am efectuat-o eu la pacienți ai mei, este o administrare de medicament care oprește simultan respirația și bătăile inimii la un animal complet areactiv, dormind foarte profund, aflat în narcoza profundă pe care eu i-o indusesem în prealabil. Însoțitorii care asistă sunt surprinși de calmul situației, de scurtimea procedurii, de lipsa de manifestări ale organismului animalului. Relaxarea sfincterelor și stingerea unor spasme tonice sau clonice pre-existente sugerează, uneori, o ușurare. Pentru medic este un exercițiu epuizant de suspendare a instinctului etic, este o omorâre premeditată, o distrugere pentru care planul rațional se chinuie să construiască un eșafodaj de justificări, o răsturnare amețitoare a atitudinii obișnuite a medicului de încordare în efortul de a salva, de a vindeca, de a prelungi viața. I-am omorât pe unii dintre cei care, săptămâni de zile, s-au uitat în ochii mei cu speranța că de la mine le poate veni vindecarea. În doar câteva minute, prin actul meu, prin voința și gesturile mele, prin două injecții, din ființa care mă privea a rămas un cadavru, cald încă.

Așa să fie la toate eutanasiile sau „eutanasiile” câinilor? Cu siguranță, nu. Toate produc cadavre de câine, dar nu toate produc medici tulburați. Altfel, ar trebui să fim o breaslă de oameni tulburați.

Omorârea câinilor – ca îndeletnicire cotidiană

Dezbaterea publică despre eutanasia câinilor crește în efervescență pe posturile TV, la radio, pe forumuri. Cuvântul salvează conținutul, se poate vorbi despre eutanasie la orice oră și în fața oricărui copil: sună elevat, academic, misterios, aproape esoteric – de fapt, puțini știu exact ce înseamnă. Nu vorbim despre ucidere, omorâre, chinuire, masacrare – acestea știm ce sunt, ci despre … eutanasie. Așa cum putem vorbi la ora de business depre producători și distribuitori onorabili de „filme pentru adulți” – probabil opere cinematografice rezervate intelectului cultivat al unui adult, la fel se pare că avem întreprinzători legitimi și prosperi specializați în eutanasia câinilor. O posibilă meserie pe lista opțiunilor din care copilul alege ce vrea să se facă el când va fi mare. N-ar fi de mirare, urmărind cariera ascendentă a altei sintagme care îmbracă atrocitatea în onorabilitate: „vânătoarea sportivă” – ajunsă marker al succesului în parvenirea pe scara socială, cu reviste și canale TV dedicate. În general, cu vorbe meșteșugite, putem avea bilanțuri de activitate care să nu dea nimănui fiori la lectură, în care să ne referim relaxați la mii de eutanasii, la milioane de sacrificări (de parcă abatoarele ar fi niște gigantice altare păgâne) sau la „reduceri de efective”.

Nu voi zăbovi asupra celor câteva sute de mii de eutanasii de câini raportate în ultimii 12 ani în România, de când s-a re-aprins la București făclia sportului național de prindere și omorâre a câinilor, asezonat cu activități hors-compétition de omorâre fără prindere prealabilă, prin otrăvire sau împușcare (făclie care tocmai se stingea atunci, cu sprijinul doamnei Brigitte Bardot și a Fundației Vier Pfoten). Bilanțul acțiunii este continuu detaliat în presă, iar cât de fără dureri a fost moartea acelor câini, ca s-o pot încadra în vreun fel la eutanasie, nu am bază să mă pronunț; sunt doar foarte sceptic. Nu mă opresc nici la fermele de câini pentru carne din Asia de Sud-Est. Aș vrea să punctez pe scurt situația din câteva țări de la care învățăm în ultimii ani mai totul, inclusiv medicina veterinară modernă.

În SUA, 4 milioane de câni și pisici sunt eutanasiați în fiecare an, aproximativ unul la 8 secunde, în adăposturi. Imensa lor majoritate sunt animale sănătoase iar omorârea se face pentru limitarea suprapopulației; 25% la sută dintre acei câini sunt de rasă pură. La cele 4 milioane de animale se adaugă cele eutanasiate în clinici și cabinete veterinare și la domiciliul celor care îi ocrotesc. În același timp, vânzările de animale de companie în SUA au totalizat 2,3 miliarde $ în anul 2012. În Marea Britanie, numai în adăposturile principalei organizații de protecție a animalelor, RSPCA, au fost eutanasiate în anul 2011 un număr de 53000 de animale, reprezentând 44% din numărul celor care au intrat în adăposturi în acel an.

Acestea sunt doar exemple. În Danemarca situația este de-a dreptul oribilă, din acest an au început să omoare suplimentar sute de câini cu stapân, perfect normali și sănătoși, doar pentru că aparțin anumitor rase; având în vedere ritualul anual de masacrare a balenelor pilot din insulele Faroe (teritoriu danez), cel la care participarea copiilor este cvasiobligatorie, pentru prezervarea tradiției, nimeni nu e mirat, așa că nimeni nu obiectează, măcar la nivelul Uniunii Europene. Am cel puțin 5 cazuri de câini salvați, tratați și stabilizați la ORTOVET în ultimii 4 ani, pentru ca apoi să fie eutanasiați prin Anglia, Franța, Danemarca „pentru a nu se mai chinui” de îndată ce au avut ghinionul să ajungă acolo, adoptați fiind sau pur și simplu în vizită. În Finlanda, o cățelușă metis de pekinez, sănătoasă, adoptată din România unde fusese culeasă de pe străzi, a fost dusă la veterinar să o curețe în urechi și a sfârșit prin a fi eutanasiată pentru că avea două microcipuri de identificare implantate, din greșeală. Sunt iuți la eutanasie, colegii veterinari din țările cu PIB-ul pe cap de locuitor de 10-20 ori mai mare ca în România, cele spre care tindem.

Medic sau călău?

Emil Cioran reține și citează gândul contra-revoluționarului Joseph de Maistre: „Piatra unghiulară a edificiului social este călăul.” Medicii veterinari sunt împinși în postura critică de călăi de două evoluții simultane: creșterea populației de câini și pisici, provocată de iresponsabilitatea cetățenilor și a administrației numite de ei, împreună cu creșterea numărului de cetățeni care privesc câinii și pisicile ca ființe simțitoare, cu drepturi fundamentale, a căror ucidere devine o culpă morală.

În 1997 lucram în cu totul alt domeniu și am fost îndrumat de soție în primii pași de implicare în ajutarea animalelor de pe străzi: hrănire, adăpostire, prezentare la veterinar pentru sterilizare, pentru tratamente. Am acceptat soluția medicului veterinar de eutanasie pentru un pui de câine lovit de mașină, „ca să nu se mai chinuie”. N-o să uit niciodată cum m-am întors cu el mort în cutia de carton acasă. Azi știu că fractura de bazin pe care o avea s-ar fi vindecat chiar și fără vreun tratament și ar fi avut o viață probabil lungă și normală. Pe fratele lui l-am luat în casă iar azi avem în îngrijire mai multe animale salvate de pe stradă.

Prin 1998, aflat cu treburi în Anglia, am vizitat un adăpost RSPCA și am început să fiu serios preocupat de tema drepturilor animalelor. Curând, Peter Singer m-a făcut, prin cărțile lui Animal Liberation, Practical Ethics și Rethinking Life and Death: The Collapse of Our Traditional Ethics să devin vegan, să-mi abandonez ocupația anterioară și să deschid clinica ORTOVET. Singer este implicat major în dezbaterea amplă și chinuitoare privind locul eutanasiei în medicina umană. Dar alăturarea dintre dreptul animalelor la justă considerare a propriilor interese, individuale și problema etică a eutanasiei a fost, pentru mine, naturală și permanentă de când am intrat în profesia de veterinar.

Utilitarianismul promovat de Peter Singer e fondat pe ideea că moral este să acordăm considerație egală tuturor ființelor care sunt capabile de suferință și de bucurie și afirmă activ un proiect individual în exercitarea acestor capacități. Să acordăm, așadar considerație egală – nu drepturi egale, tuturor – noi între ceilalți, fără discriminare de rudenie, rasă, etnie, națiune, apropiere geografică sau, atenție, specie! Consecințele abordării sunt tulburătoare, în particular în domeniul avortului, infanticidului în cazurile de afecțiuni handicapante, eutanasiei și tratamentului rezervat animalelor. Complicațiile nu sunt puține, mai ales din dificultatea de a compara sau a însuma capacitățile a doi indivizi (cu atât mai mult din specii diferite!) de a simți și de a proiecta planuri pentru viitor. Dar parcurgerea argumentelor lui Singer, ilustrate continuu cu exemple de situații practice mi-a modelat ireversibil atitudinea față de pacienții mei, aceste animale ne-umane paciente ale unui medic – în definitiv tot animal, dar din altă specie. În fața deciziilor grele, a opțiunilor terapeutice cu risc letal mare sau a hotărârii de eutanasie, recomandarea mea se află la capătul unei dezbateri a problemei ce e mai bine pentru el, pentru pacient?, dezbatere care include rularea scenariului eu, dacă aș fi în locul lui, ce aș prefera să mi se facă? Bineînțeles că este importantă ponderarea cu ce știu că este specific speciei respective sau chiar individului respectiv, așa cum îl cunosc. Dar corelate cu specia pot fi fiziologia, înclinațiile, preferințele pacientului, nu abuzurile discreționare, speciiste ale celui care se cheamă tot medic, și când are în față un animal uman și când are un animal ne-uman.

Se cuvine clarificat și că, în prezent, majoritatea medicilor veterinari, în România ca și în toate țările lumi, nu sunt formați și nu lucrează pentru interesul pacientului, ci pentru interesul oamenilor care sunt proprietarii pacientului sau pur și simplu pentru oameni: fermele – mici, mari și industriale, industria cărnii, industria laptelui, transportul animalelor, transportul alimentelor, comercializarea alimentelor, laboratoare pentru testări și experiențe pe animale, centre de producție de animale pentru testări și experiențe, abatoare, instituții de reglementare și control – acestea sunt locurile în care societatea îi plasează și îi plătește pe cei mai mulți dintre medicii veterinari.

La problemele presiunii societății de a rezolva relația cu mediul viu înconjurător cu mâna celor pe care îi numește medici, se adaugă așadar presiunea economică. Medicul britanic Michael W. Fox identifică „o viziune ambiguă, o misiune contradictorie” care tarează istoric profesia de veterinar: „Profesia de veterinar pare sfâșiată între acțiunea în interesului animalelor și, în același timp, satisfacerea intereselor clienților proprietari ai animalelor, ale societății în ansamblu – acestea fiind, posibil, în dezacord cu interesele animalelor. (…) De mult timp văd această profesie în miezul confruntării între două seturi de forțe și valori care sunt în conflict, dar – cred eu – un conflict rezolvabil: 1. preocuparea și responsabilitatea pentru suferința, sănătatea și bunăstarea animalelor (chemarea la care răspund majoritatea celor ce se înscriu la școlile veterinare), pe de o parte și 2. realitățile economice, precum costul serviciilor prestate și valoarea monetară a animalelor, mai curând decât cea emoțională (sau de altă natură).” Doctorul Fox întrevede soluția în noua mișcare One Health (Sănătate unitară), „în care sănătatea și bunăstarea umane sunt, în sfârșit, corelate cu sănătatea și bunăstarea animalelor, ca și cu sănătatea mediului și ecologică.”

Până la One Health, însă, în majoritatea țărilor avansate economic se eutanasiază foarte multe animale de companie pentru motive fără legătură cu interesul lor individual ca pacienți. Alte multe animale sunt eutanasiate dintr-o frenetică și abuzivă invocare a „evitării suferinței”. Condiții medicale de handicap sau stări tratabile sau stări cu permamentizare a unui inconfort sau chiar dureri moderate (cum au mulți bătrâni, de pildă) sau stari în care suferința e probabil să intervină – dar în viitor, toate sunt rezolvate prompt la câini și pisici cu eutanasie, administrată fără ezitare, uneori cu aroganță. O cățelușă de 14 ani era în tratament la ORTOVET încă de pe la 9 ani pentru afecțiuni cardiace serioase. Ajunsă cu ocrotitoarea sa prin Danemarca, anul trecut, s-a decompensat și a fost dusă la o clinică de acolo. Imediat i-a fost efectiv refuzată evaluarea medicală și ajustarea tratamentului și a fost impus un ordin de eutanasie pentru rele tratamente aplicate animalului, proprietarei comunicându-i-se că „a fost o barbarie comisă de veterinarii care au prelungit viața câinelui până la această vârstă”.

Karl Popper, în Societatea deschisă și dușmanii săi, propunea, pornind de la Bentham și Mill, renunțarea la obiectivul utilitarianist al maximizării plăcerii și menținerea doar a celui de minimizare a suferinței. Argumentul: echibrul social s-ar distruge dacă s-ar promova simetria de legitimitate morală între aspirația la mai bine a celui care o duce foarte bine și aspirația la mai puțin rău a celui care o duce foarte rău. Dar încă R.N. Smart a evidențiat monstruozitatea la care poate duce propunerea lui Popper, împinsă la extrem, numind-o utilitarianism negativ: dacă păstrăm doar aspirația la reducerea suferinței ca reper moral, atunci o armă letală totală ar reprezenta binele suprem, deoarece ar anihila complet toată suferința. Într-acolo deraiază mulți veterinari din avangarda civilizației occidentale, care maschează cu o retorică agresivă privind eutanasia din considerente de bunăstare a animalelor faptul că, de fapt, răspund docil comenzii sociale de minimizare a costurilor și a stresului emoțional al oamenilor, pe socoteala interesului specific al pacienților. Protecția animalelor prin eutanasie este o realitate în practica veterinară occidentală și un model de respins.

Câinii comunitari: ce-i de făcut?

Soluția este cunoscută, dar e greu de adoptat. Costă bani – dar e cea mai ieftină. Necesită organizare, responsabilizare și muncă, ceea ce e descurajant. E progresivă, cere timp până demonstrează rezultatele, ceea ce e respingător politic. E lipsită de spectacol și spectaculozitate, ceea ce e greu să mobilizeze și să entuziasmeze. Alternativa e eutanasia, mai bine zis omorârea pe bandă fără sfârșit așa cum am văzut și am plătit ca să vedem.

Pilonii soluției realiste sunt, așadar:

1.Identificarea tuturor câinilor.
2.Sterilizarea gratuită (plătită de stat) a tuturor femelelor și licențierea (taxarea) femelelor păstrate intacte, puse sub control veterinar al gestațiilor. Nicio excepție la taxare, poate chiar o majorare pentru reproducția în scopuri economice.
3.Întoarcerea în teritoriu a câinilor ridicați pentru sterilizare.
4.Penalizarea abandonului și încurajarea, facilitarea, stimularea adopțiilor.
Taxarea are fundamentul în efectul pe care îl aduce orice gestație nouă împotriva comandamentului public de reducere a populației canine. Adăpostirea este doar o intoxicare, o falsă soluție folosită apoi ca țintă falsă de cei care obiectează la costurile ridicate reclamate de „întreținerea câinilor”. Întoarcerea în teritoriu este singura abordare dovedit eficace de reducere progresivă a populației existente pe străzi. Stabilirea și administrarea excepțiilor de la regulă (spații publice obligatoriu eliberate de îndată de câini, câini bolnavi, câini incurabil agresivi) sunt aspectele în etern litigiu. Identificarea și sterilizarea câinilor închid robinetul iar timpul aduce, treptat rezolvarea stabilă a problemei. Va rămâne fluxul de abandonuri care, fără fătări necontrolate, este redus cu ordine de mărime. Asta în ipoteza că putem implementa, cât de cât riguros, un plan stabilit.

Blocajul prelungit în care ne aflăm cu această chestiune mai are câteva cauze. Organizațiile de protecție a animalelor s-au dezvoltat mult în ultimii zece ani, sunt un segment remarcabil de activ al societății civile, sprijinit de câteva persoane publice cu notorietate. Din păcate au fost nevoite să se afirme ca niște reprezentate ale unei minorități de opinie, în cvasi-permanentă opoziție sau chiar în conflict cu autoritățile: administrație locală, poliție, agenție sanitar-veterinară. Mai mult, suspiciunea, prezumția de vinovăție s-au extins și asupra altor parteneri necesari, a medicilor veterinari, a Colegiului Medicilor Veterinari. Abuzurile, chiar atrocitățile de care sunt acuzați unii veterinari au rămas nesancționate și acum orice plan pleacă de la premisa că asemenea acte se vor repeta și vor fi tolerate, dacă nu chiar încurajate. Sunt convins că respectul față de animale va crește în ritmul în care medicii veterinari vor învăța să respecte ei înșiși animalele, nu să mimeze atitudinea corectă când asta se așteaptă de la ei. Pe de altă parte, niciun astfel de program nu va reuși decât dacă are sprijinul celor care respectă animalele, pentru că, de fapt, ei sunt acea parte a societății interesată în rezolvarea problemei, ceilalți doar vor să nu mai audă de ea.

Colegiul Medicilor Veterinari a făcut pași excepționali pentru a pregăti formal, procedural o soluție care să nu se bazeze pe omorâri masive. A afirmat chiar explicit, prin Președintele său, că se opune folosirii eutanasiei ca mijloc de control al suprapopulației canine. Acesta a fost un act de asumare curajoasă, pentru că un vot național între medicii veterinari nu știu la ce rezultat ar fi condus… Dar rămân unele deficiențe importante. Resursa umană competentă nu cred că ar fi asigurată pentru un program național de sterilizări de amploarea celui necesar. Identificarea tuturor câinilor cu proprietar ar fi fost de mult accesibilă, integrată programului național de combatere a epizootiilor care impune vaccinarea antirabică; dar există o rezistență deja tradițională a românilor la claritate și transparență în privința efectivului de animale, care s-a manifestat și în tentativele de identificare completă a oilor, caprelor, porcilor, vacilor și cailor. În sfîrșit, nu s-a schimbat încă suficient, mai ales în mediul rural (unde sunt 4,5 milioane de câini în gospodării) tradiția abordării animalelor ca unelte, nu ca ființe și, eventual pacienți. Ea are rădăcini zdravene în tradiția autohtonă, de castrare „pe viu” și a vierului și a scroafei, legați pe scară, de omorâre în atmosferă sărbătorească, cu copiii mobilizați la spectacol, a porcului de sărbătoarea nașterii Mântuitorului și a mieilor de sărbătoarea învierii Lui, cu rezolvarea fătărilor la pisică „făcând puii marinari” și așa mai departe. Cum în biserică aflăm de la preot că e o blasfemie să spui că un animal are suflet, căci numai omul are suflet, pentru mântuirea căruia Dumnezeu și-a jertfit unicul Fiu. Concluzia promptă e că dreptul omului de a ucide animale oricât și oricum e nu numai natural dar chiar divin. Chinuirea animalului nu e păcat, animalul nu e un „altul” căruia e rău să-i faci ce ție nu-ți place și e bine să-l iubești ca pe tine însuți. Nu știu când vom ajunge să avem, de-a lungul și de-a latul țării noastre cu atât de buni creștini, medicii veterinari recunoscuți drept paveze ale intereselor naturale și individuale ale animalelor de care se ocupă. Cam câtă încredere se poate avea în rigoarea aplicării unor eventuale proceduri de eutanasie de către colegii mei ne poate sugera modul în care s-a reușit aplicarea normelor de asomare impuse de Uniunea Europeană pentru animalele omorâte pentru carne. Noi facem tentative repetate să înregistrăm sângerarea porcului și bătuta cocoșului ca tradiții culturale exceptate de la regulile de asomare și să încercăm valorificarea lor turistică, iar politicieni de prim rang (un fost ministru de interne!) participă la concursuri de tăiat porcul, cu public și televiziuni invitate.

Pe de altă parte, mai durează până când realismul administrativ și abilitățile de interacțiune constructivă cu restul societății se vor maturiza la organizațiile de protecție a animalelor. Deocamdată acestea sunt energizate și focalizate de presiunea cazurilor, enorme ca număr, de câini comunitari care au nevoi presante (hrană, adăpostire, servicii medicale, salvare din acte de abuz) și de lupta pentru evitarea adoptării politice a unei soluții catastrofale, de legalizare și finanțare a unei campanii de ucidere a câinilor. Rezultatele sunt spectaculoase uneori, în unele confruntări cu administrații locale, în demersul reușit la Curtea Constituțională și, mai ales, în salvarea multor câini. Departe de a li se recunoaște utilitatea publică a muncii și sacrificiului în folosul comunității, persoanele implicate în organizațiile de protecție a animalelor sunt deseori ostracizate și ridiculizate ca excentrice, excesive, afectate de devieri de comportament. În plus, din totdeauna au consumat energii impresionante pentru a se decredibiliza reciproc, de obicei prin acuze de fraudă, ceea ce a fost deseori singurul lucru preluat și promovat în presă. Să sperăm că vor reuși să convingă restul societății că omorârea câinilor, pisicilor și a multor altor animale este ceea ce trebuie să reducem cât putem, iar nu să contemplăm drept soluție pentru problema pe care o acceptăm cu toții, a suprapopulației. Apoi va rămâne eterna problemă a resurselor: niciodată nu vor fi bani suficienți pentru a trata toate bolile pisicilor și câinilor comunitari sau abandonați. Iar problema/soluția eutanasiei va rămâne pe masă. Și vom ajunge și la ferme, abatoare și, mai ales, la laboratoarele de cercetare.

„Eutanasia” ca soluție

Apetența primarilor români și, de fapt, a unei bune părți dintre cetățenii obișnuiți, pentru eutanasia câinilor exprimă preferința noastră pentru o soluție expeditivă, pentru o scurtătură sau „cale regală” în rezolvarea oricărei probleme care este presantă, dar complicată. O astfel de problemă ar reclama decizii dificile, efort și disciplină pentru a fi depășită, dar noi asociem acestea cu străinul fraier, ridiculizat în toate bancurile de uz intern de către un român șmecher. „Eutanasia”, respectiv împingerea în neființă – cu o preocupare mimată pentru limitarea durerii asociate – a spitalelor mici, a întreprinderilor de stat, a serviciilor publice, a grupurilor etnice incomode, a clădirilor sau parcurilor care stau în calea proiectelor „de dezvoltare”, și multe altele asemenea, toate sunt non-decizii. Ele exprimă falsul curaj și autentica lașitate a celui care încearcă să nimicească problema, în loc să se angajeze la umilitorul efort de a o înțelege și de a face tentative de rezolvare, păstrând și valorizând ce e de păstrat, schimbând ce e de schimbat. Progresul prin eutanasii succesive este doar o trecere prin timp în derivă, avansând cu o continuă întârziere față de apa vieții care ne petrece; asociate vin multă suferință și dezintegrarea acelei persoane colective – comunitatea locală, națiunea – care s-a eschivat de la răspunderea deciziei, a cumpătării și a muncii organizate.

Dezintegrarea este lentă, iar nu rapidă și dramatică. Această „metodă”, ne-asumată dar aplicată, a „eutanasiilor” repetate, anunțate și ratate (uneori numite pompos reforme), este la români o tergiversare, o „cumpărare de timp” cum spun englezii. Și britanicii și americanii „eutanasiază” masiv și variat. Dar pentru alte motive: cei de peste ocean pentru că este good for business , crescând vânzările pentru înlocuirea a ce s-a distrus, iar cei din Europa pentru că decid, uneori cu costuri emoționale, să aloce resursele identificate în altă direcție. Noi doar încercăm să omorâm problemele, nu să le rezolvăm. Când torentul civilizator mobilizat de alții ne împinge și pe noi la soluție, abia atunci o aplicăm. Pentru România, pentru români, aceasta este modul găsit spontan de a amâna momentul disoluției complete a ambalajului statal și de autodeterminare, al eșuării precipitate într-o identitate strict culturală și lingvistică; precum cea a rromilor, de pildă, care „orice s-ar zice, cântă frumos”. Vom vedea dacă noi avem vreun colac de salvare, măcar cultural, precum ei. S-ar putea ca „eutanasia” – generic, la nivelul fiecărei probleme cu care ne confruntăm – să salveze România. Temporar. Pentru că ne maschează lenea morală și rațională. Și așa, cu ne-ființa mascată, mai trec 10 ani și suntem încă pe lume ca un fel de țară. Poate dacă, în loc să ne eschivăm, chiar am hotărî ceva și am face ceva, lucrurile s-ar precipita nefast. Dar eutanasia câinilor de pe stradă e prea mult pentru prea puțin. E crimă pentru nimic. Dacă mi se va cere, ca medic veterinar, să fiu arma crimei, voi refuza.